DECIZIE nr. 582 din 21 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean

- preşedinte

Valer Dorneanu

- judecător

Toni Greblă

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ştefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 5.559/111/2013 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 256D/2014.
2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că art. 242 alin. (10) şi (11) din Codul de procedură penală reglementează într-un mod inedit înlocuirea măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, întrucât faza admiterii în principiu a cererii presupune şi analiza temeiniciei acesteia, iar faza admiterii pe fond a cererii se limitează la verificarea depunerii cauţiunii, fără a fi, însă, încălcate principiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
4. Prin Încheierea din 27 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.559/111/2013, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, cu ocazia soluţionării unor cereri de înlocuire a măsurii arestării preventive, în principal, cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, iar, în subsidiar, cu cea a arestului la domiciliu, cereri formulate în cursul judecării apelurilor declarate împotriva unei sentinţe penale pronunţate de Tribunalul Bihor.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată susţine că dispoziţiile art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor. În acest sens, arată că instanţa de judecată este obligată ca, odată stabilit cuantumul cauţiunii şi efectuată plata acesteia, să dispună admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, fără să aibă posibilitatea de a aprecia asupra fondului cererii formulate, potrivit propriilor convingeri care îşi au izvorul în lege, fiind, astfel, încălcate atributele de independenţă şi imparţialitate ale judecătorilor şi, implicit, dreptul la un proces echitabil. Or, rolul instanţei de judecată cu privire la admiterea unei sesizări nu trebuie să fie unul pur formal, executant, constrângând, astfel, instanţa să dea o hotărâre formală, ci soluţia trebuie să aparţină întotdeauna exclusiv instanţei, întrucât, în caz contrar, judecătorul nu mai este independent, imparţial şi supus numai legii. Nu se poate afirma că o apreciere a temeiniciei cererii s-ar realiza într-o primă etapă, cu ocazia admiterii în principiu a cererii, aşa cum s-ar deduce din interpretarea art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, întrucât admiterea în principiu presupune examinarea formală a îndeplinirii unor condiţii prevăzute de lege, după care urmează aprecierea magistratului asupra temeiniciei cererii, aspect care rezultă din dispoziţiile art. 216 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală privind condiţiile generale pe care le presupune acordarea controlului judiciar pe cauţiune, care prevăd că magistratul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune faţă de inculpat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 216 alin. (1) din Codul de procedură penală, inclusiv cea referitoare la plata în prealabil a cuantumului cauţiunii stabilite de instanţă. Consideră că această soluţie privind actul de deliberare în integralitatea lui trebuie să subziste chiar dacă instanţa s-a mai pronunţat asupra problemei supuse dezbaterii într-o primă etapă unde a analizat alte aspecte faţă de cele care se pun în discuţie în ultima etapă când se pronunţă asupra fondului chestiunii supuse dezbaterii, respectiv asupra admiterii sau respingerii sesizării formulate. Apreciază că legiuitorul nu a dorit să dea o altă abordare instituţiei controlului judiciar faţă de vechea reglementare care prevedea că examinarea sesizării se realizează în două etape, una care privea îndeplinirea unor condiţii legale (art. 1608 din Codul de procedură penală din 1968), după care se stabilea cuantumul cauţiunii, care, odată achitată, ducea la admiterea în principiu a cererii şi la fixarea unui nou termen de judecată pentru examinarea fondului, respectiv a temeiniciei cererii, care se realiza în a doua etapă când instanţa dispunea asupra măsurii procesuale solicitate (art. 1608a din Codul de procedură penală din 1968). Aşadar, inadvertenţele existente în cuprinsul dispoziţiilor legale actuale enumerate mai sus nu existau în vechea reglementare şi trebuie să fie înlăturate prin controlul de constituţionalitate.
6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
7. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Arată că art. 242 din Codul de procedură penală, în integralitatea sa, reglementează revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă. Referitor la admiterea în principiu a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 138/2013, din care reiese că, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a cererii sub aspectul admisibilităţii în principiu, presupune doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia referitoare la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege şi la depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cererii. Instanţa se pronunţă asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei, ca şi în cazul recuzării sau al strămutării pricinilor. Or, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, "drepturi civile" şi, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunţat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (Cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y şi Z împotriva Elveţiei (Cererea nr. 6916/75). Consideră, însă, că, în speţă, din întreaga reglementare a art. 242 din Codul de procedură penală nu rezultă că, prin admiterea în principiu - urmată de depunerea cauţiunii în termenul fixat şi, ulterior, de admiterea cererii de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune - s-ar soluţiona o problemă care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei. Arată că admiterea în principiu reglementată de dispoziţiile de lege criticate nu presupune doar verificarea întrunirii condiţiilor referitoare la formularea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege şi la depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cererii. Observă că instanţa dispune admiterea în principiu a cererii formulate de inculpat numai după parcurgerea mai multor paşi - şi anume: fixarea datei de soluţionare a cererii şi citarea inculpatului; ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu - şi numai dacă găseşte cererea întemeiată. Prin urmare, procedura reglementată de dispoziţiile art. 242 din Codul de procedură penală depăşeşte cadrul admiterii în principiu, aşa cum a fost aceasta consacrată în vechiul cod, când o asemenea procedură presupunea doar luarea de măsuri pentru buna administrare a justiţiei, ceea ce nu este de natură a aduce atingere principiilor fundamentale invocate de instanţa de judecată în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate.
8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală - Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, stabileşte obligaţiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii şi dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză."
11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 124 alin. (2) şi (3) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor, precum şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Încheierea din 27 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.559/111/2013, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unor cereri de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune. Prin aceeaşi încheiere, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept privind, printre altele, interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune.
13. Curtea reţine că art. 242 din noul Cod de procedură penală reglementează revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă. Potrivit art. 202 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, măsurile preventive sunt: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă.
14. În reglementarea Codului de procedură penală din 1968 (art. 136 alin. 1), în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se putea lua faţă de acesta una dintre următoarele măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara sau arestarea preventivă. Vechiul Cod de procedură penală prevedea, în art. 136 alin. 2, că scopul măsurilor preventive putea fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Potrivit art. 1608 din Codul de procedură penală din 1968, în cazul cererii de liberare pe cauţiune, dacă instanţa constata că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, stabilea cuantumul cauţiunii şi termenul în care cauţiunea trebuia depusă, încunoştinţând despre aceasta persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de consemnare a cauţiunii, instanţa admitea în principiu cererea şi fixa termenul pentru soluţionarea ei. Dacă nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi dovada de consemnare a cauţiunii nu era depusă, cererea se respingea. Potrivit art. 1608a alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, în cazul în care se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată, instanţa admitea cererea şi dispunea punerea în libertate provizorie a învinuitului sau inculpatului.
15. Noul Cod de procedură penală, care introduce instituţia controlului judiciar pe cauţiune ca măsură preventivă de sine-stătătoare, stabileşte în art. 242 alin. (2) că măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi dacă, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), şi anume pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. Potrivit art. 216 alin. (2) din Codul de procedură penală, care reglementează condiţiile generale ce trebuie îndeplinite pentru luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune faţă de inculpat în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, această măsură preventivă poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), şi anume dacă sunt întrunite cerinţele art. 223 alin. (1) şi (2) referitoare la condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, dacă luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) şi dacă inculpatul depune o cauţiune în cuantumul stabilit.
16. Cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se adresează, în scris, judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată, după caz [art. 242 alin. (2)]. În vederea soluţionării cererii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată fixează data de soluţionare a acesteia şi dispune citarea inculpatului [art. 242 alin. (7)]. Când inculpatul este prezent, soluţionarea cererii se face numai după ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Cererea se soluţionează şi în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii [art. 242 alin. (8)]. Participarea procurorului este obligatorie [art. 242 alin. (9)]. Dacă găseşte cererea întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea şi stabileşte valoarea cauţiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei [art. 242 alin. (10)]. Dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, stabileşte obligaţiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii şi dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză [art. 242 alin. (11)]. Dacă nu se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa inculpatului şi a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat [art. 242 alin. (12)].
17. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 5.559/111/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune. În considerentele deciziei mai sus menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, prin raportul întocmit de judecătorul desemnat, s-a propus, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea, iar, dacă se va aprecia că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a exprimat opinia că, "în interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, examinarea temeiniciei cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se poate realiza doar ulterior admiterii în principiu a acesteia".
18. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil şi principiile unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei şi al independenţei judecătorilor, întrucât nu permit verificarea, ulterior admiterii în principiu a cererii de înlocuire a măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, a temeiniciei respectivei cereri. Consideră că verificarea temeiniciei nu se poate realiza în etapa admiterii în principiu - aşa cum s-ar deduce din interpretarea art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală -, această etapă vizând doar examinarea îndeplinirii unor condiţii formale prevăzute de lege.
19. Curtea constată că reglementarea din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la liberarea provizorie pe cauţiune condiţiona admiterea în principiu a cererii de depunerea dovezii de consemnare a cauţiunii, după care se proceda la soluţionarea fondului cererii, prin analiza temeiniciei acesteia, cu consecinţa restituirii cauţiunii în situaţia în care cererea era apreciată ca fiind neîntemeiată. Potrivit noului Cod de procedură penală, la înlocuirea măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se analizează mai întâi temeinicia cererii de înlocuire şi, dacă aceasta este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată admite în principiu cererea şi stabileşte, totodată, cauţiunea şi termenul pentru depunerea ei, urmând să admită propriu-zis cererea numai dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, iar, în caz contrar, să respingă ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat. O atare reglementare sporeşte eficienţa procedurii şi respectă, totodată, condiţiile generale referitoare la luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune prevăzute de art. 216 din noul Cod de procedură penală, care în alin. (2) stabileşte că această măsură poate fi dispusă faţă de inculpat în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la alin. (1), printre care şi cea referitoare la depunerea cauţiunii.
20. Prin urmare, dispoziţiile art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală nu aduc atingere unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, independenţei judecătorilor şi dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată verifică, potrivit art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, temeinicia cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, prilej cu care evaluează împrejurările concrete ale cauzei şi conduita procesuală a inculpatului, ca garanţie a respectării principiilor fundamentale invocate de autoarea excepţiei.
21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 5.559/111/2013 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 242 alin. (11) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 21 octombrie 2014.
-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 898 din data de 10 decembrie 2014