DECIZIE nr. 33 din 3 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1201 alin. (1), alin. (2) lit. c) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

Augustin Zegrean

- preşedinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ştefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Ioniţa Cochinţu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1201 alin. (1), alin. (2) lit. c) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Cristina-Gabriela Răchită în Dosarul nr. 30.879/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 819D/2014.
2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 27 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 30.879/3/2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1201 alin. (1), alin. (2) lit. c) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Cristina-Gabriela Răchită într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale referitoare la justa aşezare a sarcinilor fiscale, întrucât obligarea contribuabililor de a plăti atât dobânzi, cât şi penalităţi pentru achitarea cu întârziere a obligaţiilor fiscale reprezintă o dublă sancţiune pentru aceeaşi faptă şi o sarcină fiscală injustă, disproporţionată şi abuzivă. Totodată, susţine că procentul penalităţilor de întârziere de 15%, perceput pentru o întârziere mai mare de 60 de zile, este excesiv şi inechitabil, neputându-se justifica o diferenţă importantă între plata în termenul de 60 de zile de la scadenţă, pentru care este prevăzută o penalitate de 5%, şi plata în a 61-a zi, pentru care penalitatea creşte brusc la 15%.
6. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că, în ceea ce priveşte cumularea dobânzii cu penalităţile pentru plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale, nu se încalcă dispoziţiile constituţionale, dobânda şi, respectiv, penalitatea vizând obiective diferite - prima de a proteja valoarea reală a plăţilor reprezentând impozite, taxe sau alte sume datorate bugetului, iar cea de-a doua având rol sancţionator şi fiind menită să descurajeze neconformarea la plata voluntară, sens în care este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
7. De asemenea, menţionează că nici instituirea unor penalităţi de întârziere într-un cuantum fix de 15% din valoarea datorată pentru întârzieri de plată mai mari de 60 de zile nu pune probleme de constituţionalitate; acest cuantum nu poate fi considerat ca excesiv, fiind în măsură să atingă efectul disuasiv urmărit de legiuitor, iar în situaţia concretă a reclamantei aplicarea acestei dispoziţii nu a dus la consecinţe împovărătoare. Totodată, arată că legiuitorul este în drept să stabilească politica fiscală a statului, iar prin dispoziţiile legale criticate acesta nu a depăşit marja în care poate acţiona, fără a pune în discuţie principiile sau drepturile statuate prin Constituţie.
8. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât, având în vedere că cele două sancţiuni instituite de textul legal criticat au finalităţi diferite, aplicarea cumulativă a acestora nu poate fi considerată ca fiind de natură a încălca principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale. Totodată, se menţionează că instituirea obligaţiei de plată a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere este de natură a asigura cadrul legal necesar pentru ca statul să îşi poată îndeplini obligaţiile stabilite în cuprinsul art. 135 alin. (2) lit. a) şi lit. b) din Constituţie, sens în care menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Dispoziţiile legale criticate reprezintă măsuri de politică fiscală pe care legiuitorul le-a instituit în vederea sancţionării conduitei culpabile pe care contribuabilul o are prin neachitarea la termenul de scadenţă a obligaţiilor de plată. Stabilirea de către legiuitor a unor dobânzi, penalităţi sau majorări de întârziere pentru fiecare zi de întârziere nu are relevanţă constituţională, iar raţiunea pentru care acestea au fost instituite a fost aceea de a obliga debitorii obligaţiilor de plată să îşi execute întru totul şi până la termenul scadent obligaţiile pe care le au în raporturile de natură fiscală, Curtea Constituţională neputând să modifice nivelul acestora sau să introducă anumite criterii pentru determinarea nivelului acestora. Ca atare, fiind vorba de întrebuinţarea resurselor financiare ale statului, legiuitorul are deplina competenţă de a stabili condiţiile şi criteriile de acordare a acestora, în temeiul art. 137 alin. (1) din Constituţie.
11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.
13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 1201 alin. (1), alin. (2) lit. c) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007. Prevederile art. 1201 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2013 privind reglementarea unor măsuri fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 3 iunie 2013. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a exercita controlul de constituţionalitate asupra prevederilor criticate în forma în vigoare la data la care şi-au produs efectele faţă de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv în forma nemodificată, potrivit principiului tempus regit actum, care au următorul cuprins:
- Art. 1201: Penalităţi de întârziere
"(1) Plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale principale.
(2) Nivelul penalităţii de întârziere se stabileşte astfel:
a) dacă stingerea se realizează în primele 30 de zile de la scadenţă, nu se datorează şi nu se calculează penalităţi de întârziere pentru obligaţiile fiscale principale stinse;
b) dacă stingerea se realizează în următoarele 60 de zile, nivelul penalităţii de întârziere este de 5% din obligaţiile fiscale principale stinse; [...]
c) după împlinirea termenului prevăzut la lit. b), nivelul penalităţii de întârziere este de 15% din obligaţiile fiscale principale rămase nestinse.
(3) Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor."
14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 56 - Contribuţii financiare.
15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că atât asupra constituţionalităţii prevederilor criticate, cât şi asupra soluţiei legislative s-a mai pronunţat, sens în care este, spre exemplu, Decizia nr. 878 din 23 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 9 ianuarie 2013, sau Decizia nr. 561 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 18 decembrie 2014, prin care Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate.
16. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că instituirea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau a majorărilor de întârziere reprezintă o măsură de politică fiscală pe care legiuitorul a reglementat-o în vederea sancţionării conduitei culpabile pe care contribuabilii o au prin neachitarea la termenul de scadenţă a obligaţiilor de plată. De asemenea, s-a arătat că stabilirea de către legiuitor a acestora într-un anumit cuantum pentru fiecare zi de întârziere nu are relevanţă constituţională din moment ce o atare valoare nu este excesivă, ci este stabilită într-un cuantum rezonabil, dar suficient de disuasiv pentru a nu îşi pierde raţiunea pentru care au fost instituite, şi anume de a obliga debitorii obligaţiilor fiscale să îşi execute întru totul şi până la termenul scadent obligaţiile pe care le au în raport cu bugetul de stat.
17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
18. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că prevederile criticate reprezintă o dublă sancţiune pentru aceeaşi faptă, se constată că cele două sancţiuni sunt diferite, cu finalităţi diferite, respectiv plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale principale, iar dobânzile reprezintă echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale ca urmare a neachitării de către debitor a obligaţiilor de plată la scadenţă.
19. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristina-Gabriela Răchită în Dosarul nr. 30.879/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 1201 alin. (1), alin. (2) lit. c) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 3 februarie 2015.
-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţa Cochinţu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 144 din data de 26 februarie 2015