Document embed

DECIZIE nr. 423 din 9 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Cătălin Iuliu Nedelcu în Dosarul nr. 31.677/212/2014 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.135D/2014.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin avocat Iulia Vucmanovici din cadrul Baroului Constanţa, lipsind celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care susţine că dispoziţiile art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală sunt discriminatorii, de ele beneficiind doar persoanele ale căror procese au început ulterior datei intrării în vigoare a acestui cod. Se arată, de asemenea, că soluţia legislativă conform căreia judecarea contestaţiei cu privire la durata procesului penal în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a părţilor, este neconstituţională, încălcând principiile contradictorialităţii şi oralităţii procesului penal şi, prin aceasta, dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 663 din 11 noiembrie 2014. Se mai susţine încălcarea, prin prevederile art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor art. 127 din Constituţie, întrucât desfăşurarea unei proceduri în camera de consiliu nu trebuie să fie echivalentă cu o şedinţă secretă.

4. În ceea ce priveşte prevederile art. 105 din Legea nr. 255/2013, se arată că acestea exclud de la dreptul de a face contestaţie cu privire la durata procesului penal persoanele ale căror procese au început înaintea datei intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală, discriminându-le, în acest fel, în raport cu cele ale căror procese au început anterior acestei date. Se arată că dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 255/2013 instituie o excepţie de la principiul aplicării prevederilor noului Cod de procedură penală tuturor proceselor aflate pe rolul instanţelor, excepţie ce intră în contradicţie cu prevederile art. 8 din acelaşi cod, care prevăd, ca principiu, obligativitatea soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil. Or, conform textului criticat, de posibilitatea de a formula contestaţie cu privire la acest aspect beneficiază doar persoanele ale căror procese au început după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Referitor la prevederile art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală, se arată că acestea nu ridică probleme de convenţionalitate, întrucât nu vizează soluţionarea unor aspecte referitoare la fondul cauzei penale. Se susţine însă că textul legal criticat încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât în materie penală, inclusiv chestiunile de procedură trebuie soluţionate printr-o procedură contradictorie. Se face trimitere, în acest sens, la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit. Se arată astfel că, chiar dacă procedura reglementată la art. 488⁵ şi următoarele din Codul de procedură penală nu pune în discuţie probleme ce ţin de fondul cauzei, importanţa acestei proceduri nu poate fi negată, câtă vreme soluţia pronunţată se va răsfrânge în mod direct asupra desfăşurării şi echităţii procesului în ansamblul său. Conform procedurii reglementate prin textul criticat, părţile sunt puse în imposibilitatea de a contracara susţinerile celorlalţi participanţi la această procedură. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 38-49.

6. Referitor la prevederile art. 105 din Legea nr. 255/2013, se arată că şi acestea sunt neconstituţionale. Se face trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 septembrie 1997, pronunţată în Cauza Aydin împotriva Turciei, paragrafele 95-103. Se arată că textul analizat este similar celui din Codul de procedură civilă, în privinţa căruia, prin Hotărârea din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Vlad şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dispoziţiile procesual civile similare celor criticate nu satisfac exigenţele unui remediu efectiv în această materie, pentru că nu permit aplicarea lor şi litigiilor aflate în curs de judecată. Se conchide că cele reţinute de instanţa europeană prin hotărârea anterior referită sunt aplicabile mutatis mutandis şi în materie penală. Se arată, de asemenea, că paragraful 88 din Hotărârea pronunţată în Cauza Vlad şi alţii împotriva României face trimitere la Recomandarea Comitetului de miniştri nr. 3 din 24 februarie 2010, prin care, la pct. 11, se arată că, atunci când este cazul, statele trebuie să prevadă măsuri pentru retroactivitatea noilor măsuri reglementate pentru abordarea duratei excesive a proceselor, aşa încât, la nivel naţional, toate cererile aflate pe rolul instanţelor să poată fi soluţionate. Se observă că se mai face trimitere, la pct. 11 din aceeaşi hotărâre, la Recomandarea Comitetului de miniştri din 6 decembrie 2011, prin care s-a constatat că România are o problemă în privinţa duratei excesive a proceselor şi s-a recomandat României să facă eforturi în acest sens, precum şi la Rezoluţia din 26 ianuarie 2011 a Adunării parlamentare, prin care s-a cerut României să acorde prioritate problemei caracterului excesiv al procedurilor judiciare. Se concluzionează că prevederile art. 105 din Legea nr. 255/2013 nu răspund exigenţelor de constituţionalitate şi de convenţionalitate atâta vreme cât limitează aplicarea procedurii reglementate cauzelor care au început înaintea datei de 1 februarie 2014. Se susţine că se impune modificarea jurisprudenţei în această materie a Curţii Constituţionale. Se observă că această procedură vizează atitudinea pasivă a organelor judiciare, or, din această perspectivă, cele două categorii de persoane, respectiv cele ale căror procese au început înaintea datei intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală şi cele ale căror procese au început după această dată, se află în situaţii identice, motiv pentru care se impune reglementarea de către legiuitor a unui tratament juridic identic al acestora, indiferent de momentul începerii procesului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 31 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 31.677/212/2014, Judecătoria Constanţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Cătălin Iuliu Nedelcu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere, prevăzută la art. 217 alin. 1 din Codul penal din 1969.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală, care prevăd soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penai prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului, Încalcă dreptul la apărare al participanţilor la procesul penal, obligându-i pe aceştia la o atitudine pasivă, care le afectează drepturile fundamentale şi, în mod special, dreptul de a demonstra caracterul netemeinic al declanşării procedurii penale. Se susţine că este suprimat, în acest fel, caracterul contradictoriu al procedurii de judecată, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil. Se arată că eventuala legitimă lipsă de publicitate a şedinţei nu trebuie să echivaleze cu lipsa înştiinţării părţilor şi cu împiedicarea acestora de a depune concluzii orale în cadrul procedurii analizate. Se susţine, totodată, încălcarea prin dispoziţiile art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală a prevederilor art. 127 din Legea fundamentală, conform cărora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, şedinţele de judecată sunt publice. Se arată că şedinţele de judecată pot fi secrete doar în raport cu terţe persoane, şi nu în raport cu părţile procesului penal, în caz contrar fiind încălcate drepturile fundamentale anterior referite.

9. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 255/2013, se arată că asigurarea dreptului de a formula contestaţie privind durata procesului penal doar părţilor şi subiecţilor procesuali principali din procesele penale începute după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală este de natură a încălca prevederile art. 16 din Constituţie, creând discriminare între aceste persoane şi participanţii la procesele penale începute sub imperiul Codului de procedură penală din 1968. Se subliniază faptul că tergiversarea acestor din urmă cauze produce efecte vătămătoare şi în prezent, respectiv după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală. Se susţine, de asemenea, că dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 255/2013 contravin art. 15 alin. (2) din Constituţie, care prevede retroactivitatea legii penale mai favorabile.

10. Judecătoria Constanţa - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală, se arată că acestea instituie o excepţie de la regula publicităţii şedinţelor de judecată. Se susţine însă că această excepţie respectă prevederile art. 127 din Constituţie, care instituie principiul publicităţii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, derogare ce se regăseşte şi în cuprinsul art. 352 alin. (1) din Codul de procedură penală, care precizează că şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, precum şi că şedinţa desfăşurată în camera de consiliu nu este publică. Se arată, totodată, că prin instituirea unei proceduri necontencioase pentru soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal nu sunt încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi nici cele ale art. 24 din Constituţie. Se apreciază că, în cadrul acestei proceduri, nu este necesar a se da eficienţă principiului contradictorialităţii şi oralităţii, întrucât, pe fond, se analizează dacă, în raport cu complexitatea lucrărilor aflate la dosarul cauzei, durata efectuării lor este una rezonabilă, aspecte ce nu necesită obligatoriu explicaţii în formă orală şi prezenţa nemijlocită a părţilor.

11. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 105 din Legea nr. 255/2013, instanţa arată că acestea reprezintă o aplicaţie directă a principiului constituţional reglementat la art. 15 alin. (2), care prevede retroactivitatea legii penale mai favorabile, având în vedere doar normele de drept penal substanţial, nu şi normele procesual penale, care sunt de imediată aplicare. Se susţine că textul analizat nu contravine nici dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât părţile proceselor penale începute înaintea datei intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală se află într-o situaţie juridică diferită de cea a participanţilor la procesele penale începute ulterior acestei date.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală se aplică în egală măsură tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută prin ipoteza acestei norme, necontravenind dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. Se observă, de asemenea, că, potrivit art. 488⁴ alin. (1) din Codul de procedură penală, în vederea soluţionării contestaţiei, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa dispune următoarele măsuri: informarea procurorului, respectiv instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta; transmiterea, în cel mult 5 zile, a dosarului sau a unei copii certificate a dosarului cauzei de către procuror, respectiv de către instanţa pe rolul căreia se află cauza; informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, a celorlalte persoane prevăzute la art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă. Se susţine că norma anterior arătată oferă participanţilor la procesul penal garanţiile procesuale pe care le presupune dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, aceasta necontravenind, prin urmare, dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 304 din 29 martie 2007. În privinţa dispoziţiilor art. 105 din Legea nr. 255/2013 se arată că acestea reprezintă o aplicare a principiului neretroactivităţii legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, concluziile reprezentantului părţii prezente, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:

- Art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală: "Contestaţia se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului.";

- Art. 105 din Legea nr. 255/2013: "Dispoziţiile art. 488¹- 488⁶ din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, referitoare la contestaţia privind durata rezonabilă a procesului penal, se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010."

17. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 127 privind caracterul public al dezbaterilor.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la dispoziţiile art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea reprezintă o aplicare a prevederilor art. 8 din Codul de procedură penală, care consacră, cu titlu de principiu, caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal. Conform acestui principiu, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au obligaţia de a asigura soluţionarea cauzelor penale într-un termen rezonabil.

19. Curtea reţine că instituţia contestaţiei privind durata procesului penal a fost reglementată de legiuitor în îndeplinirea obligaţiilor ce decurg în sarcina statului din prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze cauzele penale într-un termen rezonabil şi de a asigura, la nivelul legislaţiei naţionale, un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie. Din acest punct de vedere, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit prin jurisprudenţa sa că remediile oferite în scopul asigurării dreptului la un proces echitabil, care presupune soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, pot fi remedii acceleratorii sau compensatorii [a se vedea hotărârile din 29 martie 2006, pronunţate în cauzele Scordio (nr. 1) împotriva Italiei, Riccardi Pizzati împotriva Italiei şi Musci împotriva Italiei]. Remediile acceleratorii constau în reglementarea unor mecanisme juridice interne care să aibă ca efect soluţionarea proceselor în termene rezonabile. Remediile compensatorii reprezintă reducerea în mod expres şi cuantificat a pedepselor aplicate, ca urmare a duratei excesive a procedurii de soluţionare a cauzelor.

20. Din această perspectivă, contestaţia privind durata procesului penal constituie un remediu acceleratoriu. În ceea ce priveşte reglementarea acestei instituţii în dreptul procesual penal intern, titularii dreptului de a formula contestaţie privind durata procesului penal sunt, conform art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror. Competenţa de soluţionare a contestaţiei privind durata procesului penal revine, potrivit art. 488² alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă în cauzele penale aflate în cursul urmăririi penale sau instanţei ierarhic superioare celei pe rolul căreia se află cauza, în cauzele penale aflate în cursul judecăţii sau în căile de atac, ordinare ori extraordinare. Conform alin. (2) al art. 488² din Codul de procedură penală, când procedura judiciară cu privire la care se formulează contestaţia se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine unui alt complet din cadrul aceleiaşi secţii. Referitor la procedura de soluţionare a contestaţiei, potrivit prevederilor art. 488⁴ alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei, are obligaţia de a informa procurorul, respectiv instanţa pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta, de a dispune transmiterea, în cel mult 5 zile, a dosarului sau a unei copii certificate a dosarului cauzei de către procuror, respectiv de către instanţa pe rolul căreia se află cauza şi de a informa celelalte părţi din proces şi, după caz, celelalte persoane prevăzute la art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă. Totodată, prevederile art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală prevăd soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului. Cu prilejul soluţionării contestaţiei, conform art. 488⁵ alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa verifică durata procedurilor pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate, luând în considerare natura şi obiectul cauzei, complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor, elementele de extraneitate ale cauzei, faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare, comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului, comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate, intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei, precum şi alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii. În ceea ce priveşte soluţiile care pot fi pronunţate, conform prevederilor art. 488⁶ alin. (1) din Codul de procedură penală, când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată, iar, potrivit art. 488⁵ alin. (3) din Codul de procedură penală, dacă se constată depăşirea duratei rezonabile, o nouă contestaţie în aceeaşi cauză se va soluţiona cu luarea în considerare exclusiv a motivelor ivite ulterior contestaţiei anterioare. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, în toate cazurile, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa care soluţionează contestaţia nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori cam să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică.

21. Astfel, Curtea constată că dispoziţiile art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală prevăd soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului.

22. Curtea reţine că procedura reglementată la art. 488⁴- 488⁶ din Codul de procedură penală nu vizează fondul cauzei penale, prin procedura analizată nefiind judecată o acuzaţie în materie penală, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţie, şi nici faptul că, prin încheierea pronunţată, potrivit textului criticat, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa de judecată nu dispune cu privire la vinovăţia inculpatului sau la pedeapsa aplicată acestuia, ci apreciază asupra duratei rezonabile a activităţii de urmărire penală sau de judecată, conform dispoziţiilor art. 488¹ alin. (1) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, având în vedere aspectele ce trebuie analizate de către instanţa de judecată în vederea soluţionării plângerii, Curtea apreciază că, în cadrul acestei proceduri, participanţii la procesul penal trebuie să beneficieze de dreptul de a participa la şedinţa de judecată pentru a-şi susţine, în faţa instanţei, argumentele referitoare la caracterul excesiv sau rezonabil al duratei procesului penal, într-o procedură caracterizată prin contradictorialitate şi oralitate, în caz contrar procedura analizată încălcând prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie.

23. În acest sens, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a constatat că, prin procedura instituită de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie în absenţa cărora este golită de conţinut şi că simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. S-a arătat prin aceeaşi decizie că echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului.

24. Prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 anterior citată, Curtea a mai reţinut că principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare şi să îşi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului. Principiul este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars. În materie penală, principiul contradictorialităţii exprimă şi cerinţa ca funcţia de învinuire să fie separată de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare, iar învinuirea şi apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţii contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă să ajungă la o apreciere corectă a probelor. Aşa fiind, aşezarea judecăţii pe principiul contradictorialităţii implică egalitatea de arme atât în privinţa laturii penale, cât şi în privinţa laturii civile.

25. Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că, pentru ca persoanele vătămate, părţile civile sau chiar părţile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil. S-a constatat, totodată, că, chiar dacă, potrivit normelor ce reglementează procedura criticată, procurorul şi părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaşte conţinutul acestora şi de a produce contraargumente. Cu alte cuvinte, în sarcina instanţei cade obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părţi şi procuror, care trebuie înţeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluţionarea cauzei. Or, conform procedurii analizate, instanţa, examinând numai plângerea şi notele scrise ale procurorului şi ale părţilor, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îi poate fi relevat.

26. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că garanţiile referitoare la un proces echitabil implică şi dreptul participanţilor la proces de a lua cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentat/ prezentată instanţei şi să îl/o dezbată. Acest aspect este esenţial pentru încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei şi se bazează pe siguranţa părţilor că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar.

27. Aşa fiind, Curtea a stabilit că aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale.

28. Curtea constată că atât soluţia, cât şi considerentele Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.

29. Astfel, procedura de soluţionare a contestaţiei privind durata procesului penal, reglementată la art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală, respectiv în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului, este o procedură necontradictorie, ce nu oferă garanţiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. În acest sens, Curtea reţine că fiecare dintre drepturile fundamentale anterior referite presupune dreptul participanţilor la procesul penal de a fi prezenţi efectiv la soluţionarea cauzelor penale, chiar şi cu ocazia soluţionării unor cereri precum contestaţia privind durata procesului penal, pentru a-şi susţine, în mod direct, argumentele în faţa instanţei de judecată. Din acest punct de vedere, Curtea apreciază că faptul că, potrivit art. 488⁴ alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei privind durata procesului penal, dispune informarea procurorului, respectiv a instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire ia aceasta, precum şi informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, celorlalte persoane prevăzute la art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă, nu satisface exigenţele specifice asigurării drepturilor prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Legea fundamentală. Totodată, Curtea reţine că trimiterea de către participanţii la procesul penal, prevăzuţi la art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală, a punctelor de vedere la care dispoziţiile art. 488⁴ alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală fac referire, nu le poate oferi acestora posibilitatea de a-şi exercita, pe deplin, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, de vreme ce faptul de a nu fi prezenţi în faţa instanţei de judecată cu prilejul soluţionării contestaţiei îi împiedică de la a cunoaşte susţinerile părţilor adverse şi de a formula contraargumente în apărarea propriilor interese procesuale. Prin urmare, Curtea constată că, pentru ca suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente care a avut de suferit din cauza duratei nerezonabile a procesului penal să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să beneficieze nu doar de o procedură exclusiv scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente ce sunt de esenţa dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. De asemenea, garanţiile drepturilor anterior invocate presupun dreptul participanţilor la procesul penal de a lua cunoştinţă de toate argumentele prezentate instanţei şi de a le dezbate.

30. Curtea constată că aceste probleme pot fi soluţionate prin reglementarea unei proceduri contradictorii şi orale de soluţionare a contestaţiei privind durata procesului penal.

31. Curtea reţine, în acest sens, că principiul egalităţii armelor şi dreptul la apărare prevăd ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea constată că, prin absenţa dezbaterilor contradictorii, suspectul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot contesta, în niciun fel, susţinerile contrare argumentelor lor.

32. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate, ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi la eventualele întrebări ale judecătorului de drepturi şi libertăţi sau ale instanţei de judecată. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii armelor şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că legea procesual penală trebuie să prevadă posibilitatea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi procurorului de a dezbate, în mod efectiv, argumentele susţinute cu privire la caracterul rezonabil sau nerezonabil al duratei procesului penal şi că, aşa fiind, pentru realizarea acestor garanţii este necesară citarea lor.

33. Pentru motivele arătate, Curtea urmează a constata că soluţia legislativă prevăzută la art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căreia contestaţia privind durata procesului penal se soluţionează "fără participarea părţilor şi a procurorului", este neconstituţională.

34. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 105 din Legea nr. 255/2013, Curtea constată că, prin Decizia nr. 589 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 16 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 154 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior referite, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare.

35. Prin deciziile mai sus arătate, paragrafele 15-16 şi, respectiv, paragraful 21, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin prevederile art. 105 din Legea nr. 255/2013 a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie ce reglementează aplicarea legii penale mai favorabile, Curtea a statuat că acest principiu este aplicabil doar cu referire la normele penale de drept material, iar nu şi la cele de drept procesual; or, fiind vorba de norme penale ce aparţin domeniului procedural, acestea sunt guvernate de principiul activităţii, ceea ce înseamnă că legea se aplică din momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii sale din vigoare. Totodată, Curtea a reţinut că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai de lege" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.072 din 13 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 24 ianuarie 2013).

36. De asemenea, prin Decizia nr. 154 din 17 martie 2015, paragrafele 22-23, Curtea a reţinut că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile contestate afectează dreptul la un proces echitabil nu poate fi primită. În acest sens, Curtea a constatat că principiul liberului acces la justiţie are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social. Cu toate acestea, el poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi procedura sunt stabilite de lege. Este îndeobşte admis că procesul penal se desfăşoară sub autoritatea ordinii normative de drept care capătă caracter efectiv prin constrângere şi conformare, sens în care, dimpotrivă, tocmai în realizarea dreptului la un proces echitabil, situaţia nou-reglementată dacă s-ar aplica retroactiv, adică proceselor începute sub imperiul legii vechi, ar duce la afectarea previzibilităţii legii ce guvernează procesul. Mai mult, împrejurarea că procesele începute sub imperiul legii vechi nu sunt susceptibile de cenzura ce poate fi exercitată pe calea contestaţiei privind durata rezonabilă a procesului nu echivalează cu afectarea principiului constituţional consacrat de art. 21, deoarece, în acord cu art. 8 referitor la caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal din Codul de procedură penală,"Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât [...] orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil." Prin urmare, indiferent de regimul juridic sub autoritatea căruia au fost începute procesele, organele judiciare, în deplin acord cu principiul legalităţii procesului penal consacrat de art. 2 din Codul de procedură penală, sunt obligate să respecte un termen rezonabil de soluţionare a cauzelor.

37. Curtea a constatat că nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile contestate afectează principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii nu poate fi primită. Astfel, prin dispoziţiile legale deduse controlului de constituţionalitate legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii diferite. Astfel, analiza situaţiei ca face obiectul prezentei cauze porneşte de la ipoteza potrivit căreia persoanele ale căror procese au început înaintea datei intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală şi cele ale căror procese au început după această dată s-ar afla în aceeaşi situaţie juridică, ceea ce ar determina calificarea situaţiei lor ca fiind identică. Or, câtă vreme procesul penal este guvernat de alte reguli procedurale pentru fiecare categorie în parte, este evident că, din această perspectivă, cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât tratamentul juridic diferenţiat este pe deplin justificat. Prin urmare, în cauză nu poate fi reţinută încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 din Constituţie.

38. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în privinţa soluţiei referitoare la prevederile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, şi cu unanimitate de voturi, în privinţa soluţiei referitoare la dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 255/2013,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cătălin Iuliu Nedelcu în Dosarul nr. 31.677/212/2014 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă potrivit căreia contestaţia privind durata procesului penal se soluţionează "fără participarea părţilor şi a procurorului" este neconstituţională.

2. Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cătălin Iuliu Nedelcu în Dosarul nr. 31.677/212/2014 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 9 iunie 2015.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristiana Teodora Pop

OPINIE SE PARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 488⁴ alin. (5) din Codul de procedură penală trebuia respinsă şi trebuia constatat că dispoziţiile menţionate sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate, pentru următoarele motive:

Reţinem că, în procedura de soluţionare a contestaţiei privind durata procesului penal, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa informează procurorul, respectiv instanţa pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată şi stabilesc un termen până la care organul judiciar informat are posibilitatea de a formula un punct de vedere cu privire la contestaţie, sub toate aspectele. Totodată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa are obligaţia de a informa celelalte părţi din proces şi, după caz, persoana vătămată sau suspectul, cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop. Netransmiterea punctelor de vedere menţionate, în termenul stabilit, nu împiedică soluţionarea contestaţiei.

Contestaţia se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului, cu privire la acest aspect fiind invocate motivele de neconstituţionalitate în prezenta cauză, opinia autorului fiind în sensul că, prin aceasta, se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare şi caracterului public al dezbaterilor.

În continuare, reţinem că durata rezonabilă a procedurilor judiciare nu poate fi determinată cu exactitate cu titlu general, fiecare procedură fiind necesar a fi apreciată în mod concret, în funcţie de criteriile reglementate în art. 488⁵ din Codul de procedură penală, desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi care privesc complexitatea cauzei, natura litigiului, comportamentul părţilor şi al celorlalţi participanţi în proces, comportamentul organelor judiciare. Aşadar, activitatea procesuală de judecată în soluţionarea contestaţiei constă în verificarea duratei procedurilor pe baza lucrărilor, a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare, luând în considerare, în concret, natura şi obiectul cauzei, complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor, elementele de extraneitate ale cauzei, faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare, comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului, comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate, intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei şi alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii. Luând în considerare aceste criterii, precum şi punctele de vedere exprimate, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa pot respinge contestaţia ca neîntemeiată ori o pot admite, stabilind termenul în care procurorul să rezolve cauza, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată.

Reţinem că, potrivit normelor procesual penale ale art. 488⁶, în toate cazurile, organul judiciar care soluţionează contestaţia urmează să se limiteze la enunţarea acelor acte care rezultă din dosarul cauzei sau, eventual, din punctele de vedere depuse de procuror sau de instanţa pe rolul căreia se află cauza, fără a putea da îndrumări cu privire la necesitatea administrării altor probe sau a efectuării altor acte şi fără a putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică.

Aşa încât, constatăm că activitatea procesuală de judecată în soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal nu vizează fondul cauzei, nefiind judecată o acuzaţie în materie penală, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Conceptul de "acuzaţie în materie penală" având o semnificaţie "autonomă", independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre, trebuie înţeles în sensul Convenţiei şi este definit drept "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale", definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)" (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). Curtea europeană a raportat definiţia noţiunii de "materie penală" la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, paragrafele 80-85).

Aşadar, având în vedere aspectele relevate anterior ce se analizează de către instanţă în soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal, nu se poate susţine că se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 24, soluţia şi considerentele Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014, invocată de către autor şi reţinută de Curte în motivarea Deciziei nr. 423 din 9 iunie 2015 la care formulăm prezenta opinie separată, nefiind incidente în această procedură.

Reţinem că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, statuând asupra neconstituţionalităţii art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea a sancţionat lipsa de contradictorialitate şi oralitate a procedurii de soluţionare a plângerii împotriva soluţiilor procurorului tocmai pentru că judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, astfel că încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. Prin urmare, a conchis Curtea, deşi dispoziţiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală (paragraful 34). Totodată, un alt motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă priveşte faptul că, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii îl constituie inclusiv verificarea legalităţii administrării probelor. Aşa încât, atâta vreme cât probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, este evident că procedura desfăşurată în aceste condiţii are o influenţa directă asupra echităţii procedurilor ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis, astfel că se impune prezenţa participanţilor în această procedură (paragraful 43).

Or, astfel cum am arătat, soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, de vreme ce activitatea procesuală de judecată în soluţionarea contestaţiei constă doar în verificarea duratei procedurilor, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa de judecată nedispunând cu privire la vinovăţia inculpatului sau la pedeapsa aplicată acestuia. În concret, în soluţionarea contestaţiei cu privire la durata procesului penal, cenzura judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a instanţei de judecată constă numai în stabilirea termenului-limită până la care procurorul să rezolve cauza prin emiterea rechizitoriului în vederea trimiterii în judecată ori prin emiterea ordonanţei de clasare sau renunţare la urmărire, respectiv a termenului-limită până la cam instanţa de judecată să soluţioneze cauza.

Aşa fiind, întrucât nu există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală, dreptul la un proces echitabil nu este necesara fi impus, întrucât, astfel cum am arătat, dispoziţiile în cauză reglementează în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei.

Cu alte cuvinte, de vreme ce judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa determină durata procedurilor judiciare pe baza lucrărilor, a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate, prin analiza criteriilor reglementate clar în art. 488⁵ alin. (2) din Codul de procedură penală, fără a putea da îndrumări cu privire la necesitatea administrării altor probe sau a efectuării altor acte şi fără a putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului, concluzia nu poate fi decât aceea că soluţionarea contestaţiei în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului, nu este de natură a aduce atingere dispoziţiilor constituţionale privind dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, de vreme ce, nu este necesar a se da eficienţă principiilor nemijlocirii şi contradictorialităţii. Apreciem că posibilitatea procurorului ori a instanţei pe rolul căreia se află cauza şi a celorlalte părţi, respectiv persoane din proces de a formula un punct de vedere cu privire la contestaţie reprezintă o garanţie procesuală suficientă pentru soluţionarea corectă şi echitabilă a contestaţiei privind durata procesului penal.

Drept urmare, reţinem că soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal fără participarea părţilor şi a procurorului respectă exigenţele de contradictorialitate şi oralitate impuse de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care procurorul şi părţile pot formula un punct de vedere cu privire la contestaţie.

De altfel, procedura de judecată, instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea cadrului procesual în procesele penale, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă.

Judecători,

Daniel Marius Morar

Petre Lăzăroiu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 538 din data de 20 iulie 2015