Document embed

HOTĂRÂRE din 25 iunie 2013 în Cauza Gheorghe Cobzaru împotriva României (Cererea nr. 6978/08)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Gheorghe Cobzaru împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 iunie 2013,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 6.978/08 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Cobzaru (reclamantul), a sesizat Curtea la 27 august 2007, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul a fost reprezentat de I. Lazăr, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, iar ulterior de doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul s-a plâns, în special, de uciderea fiului său de către un agent de poliţie şi de ineficienţa anchetei penale deschise în urma acestui eveniment.

4. La 20 octombrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună de către cameră.

5. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

6. Reclamantul s-a născut în 1957 şi locuieşte în Bucureşti.

A. Circumstanţele decesului fiului reclamantului

1. Versiunea reclamantului

7. Potrivit reclamantului, versiunea faptelor este următoarea.

La 19 septembrie 2006, orele 3.30, el şi soţia sa au auzit un foc de armă, au ieşit în curte şi l-au găsit pe fiul lor, Adrian Cobzaru, în vârstă de 22 de ani, întins la pământ, la 3 metri de uşa de la intrare. Au văzut că fiul lor era rănit la gât şi că poliţistul A.S., care îl ţinea pe acesta de braţul stâng, tocmai punea arma deoparte. Poliţistul nu purta uniformă şi mirosea puternic a alcool.

8. Poliţistul le-a spus că Adrian Cobzaru furase o maşină. În timp ce reclamantul şi soţia sa încercau să-şi salveze fiul, poliţistul vorbea la telefon cu superiorii săi. Acesta le spunea: "Şefule, l-am omorât, aranjează tu totul." Urmând sfaturile poliţistului, soţia reclamantului a presat rana cu o cârpă, pentru a reduce hemoragia.

9. La scurt timp după toate acestea, poliţistul a sunat la salvare, pretinzând a fi un vecin. În cursul acestui apel, reclamantul şi soţia sa l-au dus pe fiul lor la maşina poliţiei. Erau de faţă 11 vecini ai reclamantului. Când au ajuns la maşină, fiul lor deja decedase. Douăzeci de minute mai târziu, în timp ce fiul lor era încă întins la pământ, lângă maşina poliţiei, la locul faptei a sosit o a doua maşină a poliţiei. Din aceasta a coborât poliţistul B.L., care s-a îndreptat către reclamant. Reclamantul şi soţia sa i-au cerut să îl ducă pe fiul lor la camera de gardă. Atât B.L., cât şi A.S. au refuzat să-l transporte, pe motiv că sângele care îi curgea din răni ar fi putut păta maşina. Ei i-au cerut reclamantului să aştepte sosirea superiorului lor ierarhic.

10. Ca răspuns la insistenţele membrilor familiei reclamantului şi ale vecinilor prezenţi la faţa locului, poliţiştii au acceptat în final să îl transporte pe Adrian Cobzaru la spital. Soţia reclamantului i-a însoţit. La spital s-a înregistrat decesul lui Adrian Cobzaru.

11. În observaţiile în replică la cele ale Guvernului, reclamantul a prezentat versiunea sa asupra faptelor. Reclamantul a susţinut că poliţistul l-a aşteptat pe Adrian Cobzaru în curtea casei, l-a imobilizat în momentul sosirii sale, i-a pus pistolul la gât şi l-a împuşcat de la mică distanţă. În viziunea reclamantului, acest fapt explica atât descoperirea unui tub de cartuş pe pământ, între intrarea casei şi un ghiveci de flori pus lângă intrare, şi o urmă de culoare roz pe gâtul fiului său, produsă, în opinia sa, de contactul cu o armă cu o temperatură ridicată. Apoi, poliţistul, încercând să mute corpul tânărului, l-ar fi lăsat 3 metri mai departe, în momentul apariţiei reclamantului şi soţiei sale.

2. Versiunea Guvernului

12. Versiunea faptelor prezentată de Guvern este următoarea:

În noaptea de 19 septembrie 2006, poliţiştii A.S. şi L.B. l-au surprins pe fiul reclamantului, Adrian Cobzaru, furând marfă dintr-un camion. Câteva momente mai târziu, Adrian Cobzaru a încercat să fugă cu o maşină. Poliţistul A.S. l-a urmărit. La un moment dat, fiul reclamantului şi-a abandonat vehiculul şi a încercat să fugă.

13. Poliţistul A.S. l-a urmărit şi a tras 3 focuri de avertisment pentru a-l opri din fugă. Adrian Cobzaru a refuzat să se conformeze şi s-a refugiat în curtea casei părinţilor. Poliţistul a perceput silueta fugarului, a tras al patrulea foc de armă, din stradă, încercând să îl nimerească la nivelul picioarelor, dar, din cauza iluminării slabe, glonţul l-a atins la nivelul gâtului. În acelaşi moment, reclamantul şi soţia sa au ieşit din casă şi l-au găsit pe fiul lor, rănit la gât, prăbuşindu-se la pământ. Poliţistul i-a sfătuit să folosească o cârpă pentru a presa pe rană. La ora 3,23, a sunat la serviciul de urgenţă. Fără a aştepta sosirea ambulanţei, poliţistul l-a transportat în cele din urmă pe fiul reclamantului la spital. Acesta a fost adus aici la 3,38. Decesul a fost înregistrat la ora 3,50.

3. Cercetările efectuate de autorităţi

14. La 19 septembrie 2006, o echipă de experţi criminalişti, condusă de un procuror, a prelevat elemente de probă de la locul faptei. În aceeaşi zi, au fost dispuse expertize tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

15. Autopsia efectuată la 19 septembrie 2006 de către medicii specialiştii de la Institutul de Medicină Legală "Mina Minovici" a concluzionat că moartea fiului reclamantului a survenit la ora 3,15, în urma unei hemoragii interne şi externe provocate de un glonţ care a trecut prin vena jugulară stângă şi a fracturat o vertebră cervicală. Acelaşi raport menţiona un foc de armă tras de la o distanţă suficient de mică pentru a lăsa urme suplimentare, altele decât cele ale impactului în sine. Au fost, de asemenea, efectuate radiografii. Raportul unei expertize tehnico-ştiinţifice efectuate la 15 decembrie 2006 identifica două fragmente metalice provenite dintr-un singur glonţ, tras cu o armă semiautomată.

16. La 18 decembrie 2006, reclamantul a depus, în faţa Tribunalului Bucureşti, plângere penală pentru omor, împotriva poliţistului A.S. (art. 174 din Codul penal).

17. Prin ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 11 octombrie 2007, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a respins plângerea reclamantului. Parchetul şi-a întemeiat hotărârea pe declaraţiile poliţistului A.S. Acesta l-ar fi urmărit pe fiul reclamantului după ce l-a surprins în flagrant, furând marfă dintr-un camion. Potrivit concluziilor parchetului, urmărirea s-a făcut până la casa reclamantului. Din cauza iluminării slabe, poliţistul nu ar fi intrat în curte şi ar fi încercat să îl împuşte pe suspect la nivelul picioarelor. Fugarul şi-ar fi pierdut echilibrul în timp ce încerca să escaladeze un gard în construcţie şi ar fi căzut în acelaşi moment în care a fost tras focul de armă, care l-a atins la nivelul gâtului. Potrivit procurorilor, traiectoria glonţului a confirmat această versiune.

18. Procurorii au constatat că ofiţerul a renunţat în mod legal la o eventuală urmărire în curtea casei, pentru că, în opinia lor, acest fapt ar fi putut să fie periculos, din cauza slabei iluminări a locului. Aceştia au reţinut că A.S. a apelat la serviciul de urgenţă la ora 3,23, pretinzând a fi un vecin. Procurorii au considerat că nu există nicio probă care să ateste refuzul poliţiştilor de a-i acorda ajutor fiului reclamantului. Ei au concluzionat că poliţistul a acţionat în conformitate cu art. 34 şi 35 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, nu cu intenţia de a provoca decesul lui Adrian Cobzaru, ci doar de a-l aresta.

19. La 22 decembrie 2007, procurorul-şef al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a confirmat neînceperea urmăririi penale, reţinând "lipsa oricărei îndoieli cu privire la legalitatea uzului armei de către poliţist". Reclamantul a formulat o plângere împotriva acestei ordonanţe. El a contestat ordonanţa procurorului-şef pe baza concluziilor unei expertize medico-legale efectuate la Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti care contrazicea declaraţiile poliţiştilor.

20. Prin Hotărârea din 14 martie 2008, Tribunalul Bucureşti a anulat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale şi a trimis dosarul la parchet, în vederea reluării urmăririi penale pentru omor. Tribunalul a constatat că procurorii au adoptat în integralitate versiunea oferită de poliţist, fără a verifica, în mod obiectiv, dacă aceasta era sau nu confirmată de elemente de probă adecvate şi suficiente. Astfel, potrivit primei instanţe, examenele radiologice descrise în certificatul medico-legal au pus în evidenţă urme suplimentare de focuri de armă şi raportul medico-legal a sugerat o distanţă şi o traiectorie a glonţului destul de diferite faţă de cele reţinute în concluziile reprezentanţilor parchetului. De asemenea, instanţa reproşa organelor de anchetă faptul că au omis să verifice prezenţa urmelor de focuri de armă pe hainele persoanei decedate, probă esenţială pentru a stabili distanţa dintre ofiţerul de poliţie şi Adrian Cobzaru în momentul în care s-a tras cu arma. În final, s-a observat, potrivit primei instanţe, că nu a fost organizată nicio reconstituire a faptelor şi că, spre deosebire de menţiunile procurorilor din concluzii, nu exista niciun gard în construcţie în curtea casei reclamantului. Procurorul M.S. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

21. Prin Decizia din 3 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat Hotărârea din 14 martie 2008 şi a respins recursul introdus de parchet. Aceasta a considerat că este necesară efectuarea unei anchete pentru omor în speţă, mai ales din cauza contradicţiilor dintre probele analizate şi concluziile reprezentanţilor parchetului. Potrivit curţii de apel, din raportul de expertiză medico-legală reieşea că distanţa parcursă de glonţ a fost mai mică decât cea reţinută de reprezentanţii parchetului. Curtea de apel a criticat lipsa radiografiilor din dosarul penal, precum şi lipsa unei reconstituiri a faptelor. În plus, potrivit judecătorilor curţii de apel, erau necesare un raport balistic şi orice alte mijloace de probă (mărturii, documente) pentru a permite autorităţilor judiciare să stabilească circumstanţele reale ale faptelor şi eventuala vinovăţie a poliţistului.

4. Demersuri în vederea continuării anchetei

22. După câteva luni, reclamantul a depus mai multe plângeri în faţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi în faţa Consiliului Superior al Magistraturii pentru a denunţa pasivitatea autorităţilor în ceea ce priveşte ancheta în cazul decesului fiului său.

23. La 26 ianuarie 2009, procurorul A.B.G. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a constatat că Hotărârea definitivă din 14 martie 2008 dispunea ca parchetele să reia urmărirea penală pentru omor. La rândul său, acesta a delegat Poliţiei Municipiului Bucureşti sarcina de a continua cercetarea penală pentru omor.

24. La 10 februarie 2009, procurorul A.B.G. l-a informat pe poliţistul A.S. că urmărirea penală pentru omor a început la 22 ianuarie 2009. Cu această ocazie, poliţistul a dat o declaraţie.

25. La 16 martie 2009, Serviciul de inspecţie juridică pentru procurori a trimis o scrisoare reclamantului, care, în părţile relevante în speţă, este redactată după cum urmează:

"[...] la 28 iulie 2008 cauza a fost atribuită unui procuror şi la 22 ianuarie a început o anchetă pentru infracţiunea prevăzută de art. 174, 175 lit. i), 176 lit. g) din Codul penal, în ceea ce îl priveşte pe A.S. Prin Ordonanţa din 26 ianuarie 2009, în conformitate cu art. 217 alin. 4 din Codul de procedură penală, procurorul a dispus Poliţiei Municipiului Bucureşti sarcina de a administra probele solicitate de instanţă şi, la 10 februarie 2009, A.S. a fost audiat în calitate de inculpat. Cercetările efectuate au permis stabilirea faptului că, între iulie 2008 şi ianuarie 2009, ancheta penală nu s-a efectuat din motive obiective, justificate atât de volumul mare de muncă, care presupune analiza mai multor cauze complexe, care implică persoane aflate în arest provizoriu, cât şi de transferurile de procurori, în condiţiile unei organigrame incomplete şi ale unor sarcini suplimentare.

În aceste condiţii, nu s-a constatat niciun element de întârziere nejustificată din partea procurorilor, situaţie care ar putea duce la măsuri disciplinare, în conformitate cu Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor [...]."

26. La 15 iulie 2009, 3 poliţişti, însoţiţi de un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, au efectuat tiruri într-un poligon de tir, de la distanţe diferite, de la 1 metru la 2 metri de ţintă, cu arma crimei, pentru a determina distanţa reală parcursă de glonţ înainte de impact.

27. În septembrie 2009, organele de anchetă au audiat 4 martori (D.V., G.T., V.B. şi O.I.), care pretindeau că au auzit, în noaptea de 19 septembrie 2006, focuri de armă trase în apropierea casei reclamantului. De asemenea, au declarat că au văzut maşini de poliţie.

28. La 27 ianuarie 2010, comisarul de poliţie B.I. a ordonat o expertiză tehnică pentru a identifica urme suplimentare ale focurilor de armă trase la 15 iulie 2009 (a se vedea supra, pct. 26). Această expertiză, efectuată la 18 ianuarie 2011 de un expert chimist din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, a concluzionat că au existat urme suplimentare de foc de armă în cazul distanţelor de la 1 metru la 4,50 metri.

29. Prin Ordonanţa din 20 iunie 2012, procurorul B.E. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a pronunţat scoaterea de sub urmărire penală cu privire la A.S. Acesta şi-a întemeiat ordonanţa pe mărturiile lui D.V., G.T., V.B. şi O.I., care confirmau că au fost trase focuri de avertisment, pe declaraţiile poliţistului, care a spus că a ţintit suspectul doar la nivelul picioarelor, şi pe declaraţiile martorilor I.M. şi N.C., care au confirmat că inculpatul a tras un singur glonţ în direcţia suspectului, când acesta se afla în curtea casei părinţilor săi. Potrivit aceluiaşi procuror, măsurile luate de poliţist se înscriau în limitele prevăzute de Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor şi nu puteau fi considerate omucidere. Procurorul a adăugat că declaraţiile inculpatului privind distanţa de la care a tras au fost confirmate de o expertiză tehnică, urmele suplimentare ale focului de armă fiind detectate la o distanţă de 12 metri. În fine, potrivit procurorului, în speţă se aplicau dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, acţiunea poliţistului neavând caracter penal. Reclamantul a formulat o plângere împotriva acestei ordonanţe. La 10 septembrie 2012, procurorul-şef al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a respins obiecţia reclamantului şi a confirmat Ordonanţa din 20 iunie 2012. Reclamantul a introdus o plângere împotriva acestei ordonanţe.

30. Prin Hotărârea din 28 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti a admis plângerea reclamantului, a anulat ordonanţa din 20 iunie 2012 şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea redeschiderii urmăririi penale, pentru omor, împotriva poliţistului A.S. Instanţa a reamintit obligaţia procedurală prevăzută la art. 2 din Convenţie şi a făcut referire la jurisprudenţa Curţii în materia anchetelor efective. În acest sens, instanţa a criticat lipsa de probe suficiente în dosarul anchetei. Instanţa a decis că există suficiente probe care să pună la îndoială data reală a decesului, noaptea dintre 17 şi 18 septembrie 2006, potrivit ordonanţelor de neîncepere a urmării penale şi declaraţiilor inculpatului, şi 19 septembrie 2006, din certificatul medico-legal de autopsie şi certificatul de deces.

31. În continuare, instanţa a dispus organelor de urmărire penală să efectueze cercetări pentru a stabili data exactă a decesului în cauză (să solicite toate documentele medicale originale întocmite de Spitalul de Urgenţă Bucureşti în ziua morţii tânărului, să găsească ordinul de serviciu al poliţistului şi să obţină o nouă depoziţie a acestuia). De asemenea, instanţa a dispus să se efectueze o reconstituire a faptelor, un raport balistic al armei folosite de inculpat pentru a stabili traiectoria reală a glonţului fatal, o expertiză tehnică pentru a căuta eventuale urme ale focului de armă pe hainele defunctului şi ale poliţistului şi să fie obţinute noi depoziţii ale reclamantului şi ale poliţistului.

Până în prezent, procedura este încă pendinte în faţa autorităţilor interne.

II. Dreptul şi practica interne relevante

1. Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor

32. Articolele relevante în speţă, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:

ARTICOLUL 9

"Se exceptează de la dispoziţiile prezentei legi, în afara celor referitoare la uzul de armă, organele, unităţile, formaţiunile şi instituţiile militare [...]."

ARTICOLUL 47

"Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, în următoarele situaţii: [...]

d) pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni, încearcă să fugă; [...]

f) pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe ori indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează ori încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei [...]."

ARTICOLUL 48

"Persoanele autorizate să deţină, să poarte şi să folosească arme pentru pază sau autoapărare pot face uz de armă, în legitimă apărare sau în stare de necesitate, potrivit legii."

ARTICOLUL 49

"În cazurile prevăzute la art. 47 lit. c), d), g), h) şi i), se va face uz de armă numai după ce s-a făcut somaţia legală.

Somaţia se face prin cuvântul «Stai!» În caz de nesupunere, se somează din nou prin cuvintele: «Stai că trag!» Dacă cel în cauză nu se supune nici de această dată, se somează prin tragerea focului de armă în sus, în plan vertical."

2. Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române

33. Articolele relevante în speţă, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:

ARTICOLUL 35

"(1) În caz de necesitate poliţistul poate folosi, în situaţiile şi în condiţiile prevăzute de lege, forţa armelor albe sau a armelor de foc. Armele de foc se folosesc după somaţia: «Stai, stai că trag!»

(2) În cazurile de legitimă apărare poliţistul poate folosi armele de foc, fără somaţie.

(3) Folosirea armamentului din dotare pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în condiţiile şi în situaţiile prevăzute de lege, înlătură caracterul penal al faptei."

ARTICOLUL 37

"(1) Poliţia Română poate interveni în forţă, în condiţiile legii, împotriva celor care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea persoanelor ori a organelor de ordine, precum şi împotriva celor care ameninţă cu distrugerea unor clădiri sau bunuri de interes public ori privat.

(2) Folosirea mijloacelor din dotare se face numai după avertizarea şi somarea, prin mijloace de amplificare sonoră, a participanţilor la dezordine asupra necesităţii respectării legii şi ordinii publice. Dacă după avertizare se încalcă în continuare ordinea publică şi legile, poliţistul numit ca şef al dispozitivului de ordine sau şefii ierarhici îi somează pe participanţi folosind formula: «Atenţiune, vă rugăm să părăsiţi! Vom folosi forţa!» [...]. Dacă după trecerea perioadei de timp necesare dispersării cei somaţi nu se supun, se foloseşte o ultimă somaţie, astfel: «Ultima somaţie: Părăsiţi! Se va folosi forţa!».

(3) Dacă în astfel de situaţii, precum şi în cele prevăzute de art. 47 din Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor se impune uzul de armă, în prealabil se va folosi o ultimă somaţie, astfel: «Părăsiţi! Se vor folosi armele de foc!»

(4) Folosirea mijloacelor de împiedicare şi constrângere încetează de îndată ce s-a restabilit ordinea publică."

ARTICOLUL 38

"Fiecare situaţie în care s-a făcut uz de armă se raportează de urgenţă ierarhic. De îndată ce va fi posibil, raportul va fi întocmit în scris. Dacă în urma uzului de armă s-a produs moartea sau vătămarea unei persoane, fapta se comunică de îndată procurorului competent, potrivit legii."

ARTICOLUL 39

"Poliţistul este obligat să ia măsurile necesare pentru înlăturarea pericolelor care ameninţă ordinea publică sau siguranţa persoanelor, în toate situaţiile în care ia cunoştinţă direct ori când este sesizat despre acestea."

ARTICOLUL 40

"Poliţistul este obligat să ia măsurile necesare pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale a persoanelor a căror pază o asigură şi, în special, să ia imediat măsuri ca îngrijirile medicale să le fie acordate de fiecare dată când acestea se impun."

3. Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor

34. Articolele relevante în speţă din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:

ARTICOLUL 34

Limitele exercitării uzului de armă

"(1) Titularii dreptului de a purta şi folosi armele de apărare şi pază pot face uz de armă numai în poligoanele autorizate în condiţiile prezentei legi sau în caz de legitimă apărare ori stare de necesitate.

(2) Folosirea armelor de apărare şi pază în poligoanele autorizate se poate face numai în condiţiile stabilite în regulamentele de ordine interioară ale acestora."

ARTICOLUL 35

Obligaţii în cazul efectuării uzului de armă

"(1) Persoana care a făcut uz de armă este obligată să acţioneze imediat, pentru a se acorda primul ajutor şi asistenţă medicală persoanelor rănite.

(2) Persoana care a făcut uz de armă este obligată să anunţe de îndată cel mai apropiat organ de poliţie, indiferent dacă au rezultat sau nu victime ori pagube materiale.

(3) În situaţia prevăzută la alin. (2) [...], organul de poliţie sesizat are obligaţia să efectueze cercetarea la faţa locului. Arma care a fost folosită rămâne în custodia organului de poliţie care desfăşoară cercetarea, până la încheierea acesteia.

(4) Prevederile alin. (2) şi (3) nu se aplică în cazul în care s-a făcut uz de armă, în condiţiile prevăzute la art. 34 alin. (2), cu excepţia situaţiei în care, în urma folosirii armei, au rezultat victime umane."

4. Practica în materie de uz de arme de foc

35. Restul dispoziţiilor relevante în materie de uz de arme de foc sunt rezumate în Hotărârea Soare şi alţii împotriva României (nr. 24.329/02, pct. 94-95 şi 105, 22 februarie 2011).

III. Dreptul şi practica internaţionale relevante

36. Dispoziţii internaţionale relevante în materie de uz de forţă şi de arme de foc de către cei responsabili privind aplicarea legii, în special art. 6 alin. 1 din Convenţia internaţională cu privire la drepturile civile şi politice, observaţiile Comitetului pentru Drepturile Omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite, principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite privind folosirea forţei şi Codul de conduită pentru responsabilii privind aplicarea legii sunt descrise în Soare şi alţii (citată anterior, pct. 100-104).

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie

37. Invocând art. 2 din Convenţie, reclamantul se plânge de uciderea fiului său de către poliţistul A.S. şi de lipsa unei anchete efective care să aibă drept scop sancţionarea celui responsabil. Reclamantul afirmă că ofiţerul l-a împuşcat pe fiul său şi a refuzat să îi acorde primul ajutor şi să îl transporte la spitalul de urgenţă. Art. 2 din Convenţie este redactat după cum urmează:

"1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;

c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie."

38. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

39. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, indicând faptul că reclamantul a depus cererea în faţa Curţii la 11 luni după presupusa încălcare, deşi ancheta penală efectuată de parchete era pendinte (Georgescu împotriva României, nr. 25.230/03, pct. 99, 13 mai 2008).

40. Reclamantul nu a prezentat nicio observaţie cu privire la acest aspect.

41. Curtea constată că, în speţă, a fost deschisă o anchetă penală de către autorităţi în urma plângerii formulate de reclamant. Această anchetă s-a încheiat la 11 octombrie 2007, în urma pronunţării neînceperii urmăririi penale, pentru a fi redeschisă la 3 iunie 2008, încheiată la 20 iunie 2012 şi redeschisă, din nou, la 28 noiembrie 2012.

42. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea consideră că, în cauza de faţă, obiecţia prezentată de Guvern se referă la aspecte strâns legate de cele ridicate de plângerea pe care reclamantul a formulat-o din perspectiva art. 2 din Convenţie în ceea ce priveşte eficienţa anchetei penale (Ugak şi alţii împotriva Turciei, nr. 75.527/01 şi 11.837/02, pct. 59, 26 aprilie 2007), spre deosebire de cauza evocată de Guvern. Prin urmare, Curtea a decis să o conexeze cu fondul.

43. Constatând că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.

B. Cu privire la fond

1. Cu privire la aspectul material al art. 2 din Convenţie

a) Argumentele părţilor

44. Reclamantul contestă versiunea Guvernului privind circumstanţele în care fiul său a murit. Potrivit lui, poliţistul A.S. i-ar fi ucis fiul cu un glonţ tras de la mică distanţă, în interiorul curţii casei lor, şi a aşteptat mult timp înainte de a-l transporta la spital.

45. Guvernul consideră că autorităţile naţionale şi-au respectat obligaţia de a proteja viaţa fiului reclamantului, că utilizarea forţei a fost necesară şi proporţională şi că decesul a survenit ca urmare a unor circumstanţe neprevăzute. Potrivit Guvernului, legislaţia internă permitea, în vederea capturării unei persoane suspecte de comiterea unei infracţiuni, folosirea unei arme de foc, fără ca acest fapt să aibă consecinţe în plan penal. Ofiţerul a observat că o acţiune ilegală, şi anume un furt, era în curs de desfăşurare şi s-a angajat, singur, pe timp de noapte, în urmărirea unui suspect care încerca să fugă, conducând cu viteză excesivă şi punând în pericol viaţa trecătorilor, şi nu ştia dacă acesta era înarmat sau nu. Pentru Guvern, aceste circumstanţe au constituit o situaţie periculoasă care a justificat focurile de armă trase de poliţist care, în mod rezonabil, s-a gândit că trebuie să facă uz de armă pentru a-l opri pe suspect şi a pune capăt ameninţării [Makaratzis împotriva Greciei (MC), nr. 50.385/99, pct. 56-59, CEDO 2004-XI]. Din acest motiv poliţistul ar fi încercat să tragă la nivelul picioarelor fiului reclamantului, pentru a-l împiedica să scape escaladând un gard. În urma unei mişcări neaşteptate a capului, făcută de suspect, glonţul l-a atins la nivelul gâtului. Poliţistul a chemat o ambulanţă şi a încercat să oprească hemoragia, dar, din cauza întârzierii ajutoarelor, a decis să îl transporte el însuşi pe fiul reclamantului la spital.

b) Motivarea Curţii

46. Principiile generale în materie de obligaţii pozitive care decurg din art. 2 din Convenţie şi utilizarea de către funcţionarii statului a forţei letale sunt rezumate în Hotărârea Soare şi alţii (citată anterior, pct. 126-128 şi 130).

47. Curtea reaminteşte în continuare responsabilitatea care îi revine, de a examina cu deosebită atenţie pretinsa încălcare a acestei dispoziţii, luând în considerare nu doar actele funcţionarilor statului care au recurs efectiv la forţă, ci şi toate circumstanţele în privinţa acestora, în special pregătirea şi controlul exercitat asupra acestora (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 150, seria A, nr. 324). În ceea ce priveşte acest ultim punct, Curtea reaminteşte că poliţiştilor nu trebuie să le lipsească precizia atunci când îşi exercită funcţiile, fie în contextul unei operaţiuni pregătite, fie în cel al urmăririi spontane a unei persoane percepute ca fiind periculoasă: un cadru juridic şi administrativ trebuie să definească condiţiile limitate în care responsabilii privind aplicarea legii pot să recurgă la forţă şi să utilizeze arme de foc, ţinând seama de normele internaţionale elaborate în domeniu (Hamiyet Kaplan şi alţii împotriva Turciei, nr. 36.749/97, pct. 49, 13 septembrie 2005, şi Makaratzis, citată anterior, pct. 59 in fine).

48. În acest sens, Curtea reaminteşte că a decis, într-o cauză privind o operaţiune a poliţiei care s-a soldat cu focuri de armă care au produs leziuni grave şi o infirmitate fizică şi psihică permanentă unei persoane suspectate de a fi comis o infracţiune, că în cadrul legislativ românesc care reglementează folosirea armelor de foc şi a muniţiei (Legea nr. 17/1996) nu pare să fie suficient să se ofere "prin lege" nivelul de protecţie a dreptului la viaţă impus în societăţile democratice contemporane în Europa (Soare şi alţii, citată anterior, pct. 132).

49. În speţă, Curtea observă că majoritatea prevederilor relevante ale Legii nr. 17/1996, evocate în Hotărârea Soare şi alţii, erau încă în vigoare la momentul respectiv (supra, pct. 32) şi că legile nr. 218/2002 (privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române) şi 295/2004 (privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor) nu au adus nicio modificare semnificativă a cadrului legislativ deja existent (supra, pct. 33-34).

50. Curtea concluzionează că, la fel ca în Hotărârea Soare şi alţii, legislaţia naţională nu conţinea, la momentul faptelor, nicio altă dispoziţie care să reglementeze utilizarea armelor de foc în cadrul operaţiunilor poliţieneşti, cu excepţia obligaţiei de somaţie, şi că aceasta nu includea nicio recomandare privind pregătirea şi controlul operaţiunilor în cauză.

51. De asemenea, Curtea observă că în speţă era vorba despre o operaţiune poliţienească în care poliţistul a trebuit să reacţioneze fără a se pregăti (a se vedea, a contrario, Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29.462/95, pct. 71-72, CEDO 2000-XII) şi, în acest caz, este necesar ca sfera de aplicare a obligaţiei pozitive ce revine autorităţilor interne să fie interpretată astfel încât să nu le impună acestora o sarcină exorbitantă (a se vedea, mutatis mutandis, Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22.535/93, pct. 86, CEDO 2000-III). Totuşi, Curtea subliniază faptul că trebuia ca reacţiile spontane ale poliţistului să fie compatibile cu instrucţiunile relevante în materie de intervenţii poliţieneşti.

52. Curtea consideră că lipsa unor reguli clare (supra, pct. 50) poate explica reacţia poliţistului A.S., care a tras un foc de armă în direcţia lui Adrian Cobzaru pentru a-l prinde, deşi acesta nu era, în mod clar, înarmat. Poliţistul a acţionat astfel în mod total autonom, luând iniţiative necugetate, ceea ce probabil nu s-ar fi întâmplat dacă beneficia de o instrucţie corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, Makaratzis, citată anterior, pct. 70).

53. Având în vedere elementele precedente, Curtea consideră că, în ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a pune în aplicare un cadru legislativ şi administrativ adecvat, astfel cum le impunea prima frază a art. 2 § 1 din Convenţie, autorităţile române nu făcuseră, la momentul faptelor, tot ce se putea aştepta de la ele în mod rezonabil pentru a oferi cetăţenilor nivelul de protecţie necesar, în special în situaţiile - precum cea din prezenta cauză - privind recurgerea la o forţă letală, precum şi pentru a contracara riscurile reale şi imediate pentru viaţă pe care le pot genera, chiar şi în mod excepţional, operaţiunile poliţieneşti.

54. Curtea observă în continuare că se confruntă cu versiuni contradictorii ale evenimentelor care au condus la pierderea vieţii fiului reclamantului. Totuşi, reaminteşte că, în general, nu este ţinută de constatările instanţelor interne şi este liberă să facă propria evaluare ţinând seama de toate elementele de care dispune [Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64.536/01, pct. 166, 24 iunie 2008].

55. Pentru aprecierea probelor, Curtea adoptă, în general, criteriul probei "dincolo de orice îndoială rezonabilă". Curtea reaminteşte că o asemenea probă poate reieşi dintr-o serie de indicii sau din supoziţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante. Atunci când evenimentele în cauză, în ansamblul lor sau în mare parte, sunt cunoscute exclusiv de autorităţi, orice vătămare corporală sau deces survenit în această perioadă dă naştere la puternice prezumţii de fapt. În realitate, trebuie să se considere că sarcina probei revine autorităţilor, care trebuie să ofere o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare cu privire la derularea faptelor şi să expună elemente solide care permit respingerea susţinerilor reclamantului [Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21.986/93, pct. 100, CEDO 2000-VII, şi Mansuroglu împotriva Turciei, nr. 43.443/98, pct. 78, 26 februarie 2008].

56. Reiese că, atunci când se reproşează agenţilor săi că au recurs la o forţă potenţial letală în circumstanţe aflate sub controlul lor, cu încălcarea art. 2 § 2 din Convenţie, Guvernului pârât îi revine sarcina de a stabili că forţa în cauză nu a depăşit ceea ce era "absolut necesar" şi că era "strict proporţională" cu oricare dintre scopurile autorizate prin această dispoziţie.

57. În speţă, reclamantul susţine, într-o declaraţie detaliată şi coerentă, că poliţistul i-a ucis fiul cu un glonţ tras de la mică distanţă în curtea casei lor şi a întârziat apoi foarte mult în a-l transporta la spital. Acesta susţine că l-a văzut pe fiul său prăbuşindu-se la pământ, la 3 metri de uşa de la intrare a casei, rănit la nivelul gâtului, şi că poliţistul A.S. îl ţinea de braţul stâng în timp ce îşi punea arma deoparte. Curtea consideră că reclamantul a făcut tot ceea ce îi stătea în putere pentru a-şi susţine prima facie capătul de cerere. Acesta nu avea obligaţia şi nici nu era, de altfel, în măsură să prezinte probe mai tangibile, întrucât aceste probe, în cazul în care existau, nu se puteau afla decât în posesia autorităţilor interne (a se vedea, mutatis mutandis, Mansuroglu, citată anterior, pct. 84). Prin urmare, îi revenea Guvernului sarcina de a oferi o explicaţie plauzibilă cu privire la originea decesului lui Adrian Cobzaru, survenit în urma unui foc de armă tras de poliţistul A.S.

58. Potrivit Guvernului, fiul reclamantului a fost atins, în mod accidental, de un glonţ la nivelul gâtului, în cursul acţiunii poliţieneşti desfăşurate de poliţistul care încerca să îl aresteze. Prin urmare, Curtea consideră că această cauză trebuie examinată din perspectiva art. 2 § 2 lit. b) din Convenţie.

59. În ceea ce priveşte derularea faptelor, Curtea observă că părţile sunt de acord că autorul focului de armă a fost poliţistul. Versiunile lor diferă în privinţa circumstanţelor în care poliţistul a provocat moartea fiului reclamantului. În acest sens, Curtea constată că autorităţile interne nu au stabilit nici distanţa reală a focului de armă, nici traiectoria sa (supra, pct. 30-31).

60. Aceasta observă că, în versiunea Guvernului, este vorba despre un act involuntar al poliţistului, ceea ce contrazice afirmaţia potrivit căreia poliţistul, după ce a văzut silueta fiului reclamantului, ar fi vizat o zonă nevitală a corpului tânărului, ceea ce înseamnă că luase în considerare riscul de a-i pune viaţa în pericol. Acest lucru nu este în concordanţă cu concluziile la care a ajuns parchetul în Ordonanţa din 11 octombrie 2007, în care se sugerează că poliţistul a acţionat în legitimă apărare (supra, pct. 17-19).

61. În plus, poliţistul nu a susţinut că ar fi avut motive să creadă că fiul reclamantului comisese infracţiuni grave, că ar fi fost periculos şi că nearestarea sa ar fi avut consecinţe negative ireversibile (a se vedea, a contrario, Makaratzis, citată anterior, pct. 64-66). Argumentul Guvernului care evocă pericolul pe care îl putea constitui conducerea unui vehicul cu viteză excesivă şi posibilitatea ca fiul reclamantului să fi fost înarmat se bazează numai pe declaraţiile poliţistului, pe care parchetul le-a acceptat fără rezerve. De altfel, declaraţia poliţistului a fost sancţionată la 14 martie 2008 de Tribunalul Bucureşti, care a anulat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale la 11 octombrie 2007, printre altele, pe motiv de lipsă de obiectivitate a reprezentanţilor parchetului, cărora instanţa le-a reproşat că au adoptat în întregime versiunea oferită de poliţist, în lipsa unor probe în acest sens (supra, pct. 20).

62. Tot în privinţa legitimităţii actului poliţistului, Curtea reţine importanţa acordată de instanţele interne distanţei reale şi traiectoriei glonţului - aceste elemente păreau mai importante decât raportul de expertiză medico-legală care a sugerat o distanţă a focului de armă mai mică decât cea reţinută de reprezentanţii parchetului şi o traiectorie diferită a glonţului (supra, pct. 20-21). Or, potrivit probelor de care dispune Curtea, până în prezent, nicio autoritate internă nu s-a pronunţat încă definitiv asupra acestui subiect. La acestea se adaugă, după cum au remarcat şi instanţele interne, zonele de umbră care persistă în privinţa datei reale a decesului sau necesitatea de a aduna alte probe care ar putea revela adevăratele circumstanţe ale decesului fiului reclamantului (supra, pct. 31).

63. În aceste condiţii, nu se poate spune dacă autorităţile au dorit cu adevărat să afle dacă decesul lui Adrian Cobzaru a fost provocat de cauze accidentale. Insuficienţa elementelor concrete şi a probelor împiedică o apreciere a Curţii cu privire la faptele în cauză, întemeiată doar pe constatările făcute de autorităţile naţionale.

64. În consecinţă, omisiunile imputabile organelor de cercetare penală descrise mai sus determină Curtea să respingă argumentul Guvernului potrivit căruia decesul fiului reclamantului a fost provocat accidental de acţiunile unui poliţist care se afla în legitimă apărare. O concluzie diferită ar însemna să se admită că autorităţile pot extrage beneficii de pe urma propriilor deficienţe şi să se permită autorilor unor acte potenţial letale să scape de răspunderea pe care o au.

65. În plus, Curtea consideră că, având în vedere derularea faptelor, trăgând un foc de armă în direcţia fiului reclamantului pentru a-l prinde, în plină noapte, poliţistul nu a luat toate măsurile de precauţie suficiente pentru a-i proteja viaţa (a se vedea, mutatis mutandis, Alikaj şi alţii, nr. 47.357/08, pct. 66-77, 29 martie 2011), în contextul lipsei unor reguli clare privind folosirea armelor de foc de către forţele de ordine.

66. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea concluzionează că, întrucât autorităţile române nu au demonstrat că forţa potenţial letală utilizată împotriva fiului reclamantului nu a depăşit ceea ce era "absolut necesar", că era strict "proporţională" şi că urmărea unul din scopurile autorizate de art. 2 § 2 din Convenţie, răspunderea statului este angajată în speţă.

Prin urmare, a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect material.

2. Cu privire la aspectul procedural al art. 2 din Convenţie

a) Argumentele părţilor

67. În ceea ce priveşte ancheta efectuată de autorităţi, reclamantul critică încercarea anchetatorilor responsabili din cauză de a-l exonera pe poliţistul implicat, precum şi lipsa de diligenţă a parchetului, pe care îl acuză că nu a efectuat o anchetă penală eficientă şi că nu l-a adus în faţa instanţelor pe autorul morţii fiului său.

68. Guvernul este de părere că autorităţile naţionale şi-au îndeplinit obligaţia de a efectua o anchetă eficientă şi independentă asupra circumstanţelor decesului lui Adrian Cobzaru. Guvernul susţine că a fost deschisă o anchetă penală din oficiu şi au fost efectuate mai multe acţiuni: prelevarea de probe de la locul incidentului, o expertiză tehnico-ştiinţifică a obiectelor prelevate, un test de alcoolemie, o expertiză medico-legală, colectarea de mărturii, o expertiză balistică şi o expertiză tehnico-ştiinţifică cu scopul de a verifica existenţa unor urme suplimentare ale focului de armă. Potrivit Guvernului, ancheta efectuată în speţă include toate procedurile necesare pentru a stabili circumstanţele reale ale faptelor. Acesta reaminteşte că în Convenţie nu se garantează dreptul reclamantului de a iniţia urmărirea penală sau a condamna penal terţi ori obligaţia de rezultat care presupune că orice urmărire penală trebuie să se încheie cu o condamnare (Manţog împotriva României, nr. 2.893/02, pct. 72, 11 octombrie 2007). Guvernul neagă că autorităţile nu ar fi fost obiective şi consideră că întreaga procedură este de natură să permită stabilirea cauzei decesului victimei, identificarea şi pedepsirea celui vinovat şi acordarea de despăgubiri familiei victimei [Cubanit împotriva României (dec.), nr. 31.510/02, 4 ianuarie 2007].

b) Motivarea Curţii

69. Principiile generale cu privire la obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 din Convenţie sunt rezumate în hotărârea Soare şi alţii (citată anterior, pct. 160-166).

70. În speţă, Curtea constată că a avut loc o anchetă, că reprezentanţii parchetului s-au sesizat în cauză şi că au investigat circumstanţele decesului fiului reclamantului. Curtea observă că parchetele au pronunţat, într-o primă etapă, neînceperea urmării penale pe motiv că intervenţia poliţistului a fost legitimă şi, ulterior, scoaterea de sub urmărire penală, în absenţa caracterului penal al acestei intervenţii. În prezent, Curtea trebuie să facă o evaluare a caracterului "efectiv" al anchetei şi a diligenţei cu care aceasta a fost efectuată [Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 52.391/99, pct. 324, CEDO 2007-II].

71. În acest sens, Curtea observă că urmărirea penală cu privire la circumstanţele decesului lui Adrian Cobzaru a început la 19 septembrie 2006 şi este încă pendinte în faţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. În această perioadă, cele două ordonanţe ale parchetului au fost anulate de instanţele interne, care au retrimis cauza în faţa parchetului cu instrucţiuni specifice privind probele care trebuie prezentate în vederea clarificării circumstanţelor decesului.

72. Deşi Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti i-a fost transmisă cauza la 14 martie 2008 pentru continuarea anchetei pentru omor şi elucidarea contradicţiilor anumitor elemente de probă, acesta s-a limitat, la 9 luni după data menţionată, la a-l audia pe poliţistul implicat şi pe cei 4 martori şi la a delega poliţiei municipale sarcina de a continua ancheta. Inspecţia juridică a procurorilor a justificat întârzierea în continuarea anchetei prin volumul mare de lucru şi lipsa personalului. În plus, expertiza care avea drept scop stabilirea distanţei reale a focului de armă mortal nu a fost efectuată decât la 3 ani după ce s-au petrecut faptele şi abia după 17 luni de la această expertiză un expert a verificat urmele suplimentare ale focului de armă.

73. În plus, Curtea ia în considerare constatările făcute de Tribunalul Bucureşti la 28 noiembrie 2012 potrivit cărora ancheta a avut mai multe deficienţe, în special lipsa probelor de natură să permită elucidarea circumstanţelor decesului fiului reclamantului. Din aceste elemente deduce că cea mai mare parte a elementelor de probă produse în speţă nu s-au dovedit a fi convingătoare şi că, dacă circumstanţele decesului lui Adrian Cobzaru ar putea fi clarificate, ar trebui să fie găsite noi probe de către parchet.

74. În ceea ce priveşte implicarea reclamantului în procedură, Curtea observă că, deşi art. 2 din Convenţie nu impune autorităţilor de anchetă obligaţia de a răspunde oricărei cereri de măsuri de investigare care ar putea fi făcută de rudele victimei, acestea din urmă trebuie să fie implicate în procedură în măsura în care este necesar pentru a le proteja interesele legitime (Guleg împotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 82, Culegere 1998-IV). În speţă, din dosar nu reiese că reclamantul ar fi fost implicat în mod adecvat în cadrul actelor de anchetă, informat sau consultat cu privire la probele ori mărturiile propuse de autorităţi (a se vedea, mutatis mutandis, Predică împotriva României, nr. 42.344/07, pct. 71, 7 iunie 2011).

75. În fine, Curtea observă că, la mai mult de 6 ani de la evenimente, ancheta efectuată de parchet cu privire la operaţiunea poliţienească efectuată de A.S. este încă pendinte. Curtea consideră că este vorba despre o perioadă de timp foarte lungă, ce riscă să complice colectarea de către autorităţile naţionale a probelor şi stabilirea faptelor (a se vedea, mutatis mutandis, Ismail Altun împotriva Turciei, nr. 22.932/02, pct. 82, 21 septembrie 2010). În consecinţă, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, invocată de Guvern.

76. În lumina elementelor de mai sus, Curtea concluzionează că procedurile efectuate în ceea ce priveşte operaţiunea poliţienească din 19 septembrie 2006 nu pot constitui o anchetă rapidă şi eficientă. În consecinţă, Curtea reţine că autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală care rezultă din art. 2 din Convenţie. În consecinţă, s-a produs o încălcare a acestei dispoziţii sub aspect procedural.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 coroborat cu art. 2 din Convenţie

77. Reclamantul se plânge de discriminare pe motiv că autorităţile, care, potrivit acestuia, au refuzat să ancheteze moartea fiului său, au făcut acest lucru din cauza originii sale rome. Acesta invocă art. 14 din Convenţie, redactat după cum urmează:

"Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."

78. Guvernul respinge acest argument şi susţine că reclamantul nu oferă fapte concrete, nici indicii suficiente în sprijinul afirmaţiei sale.

79. În speţă, Curtea observă că reclamantul nu a reuşit să îşi susţină afirmaţia. După ce a examinat toate faptele relevante în speţă, Curtea nu constată niciun indiciu care ar putea conduce la concluzia că cei responsabili de anchetă au fost influenţaţi în ancheta lor de prejudecăţi în privinţa grupului etnocultural al reclamantului şi al fiului său (Seidova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 310/04, pct. 67-68, 18 noiembrie 2010).

80. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

81. În fine, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii penale declanşate în urma decesului fiului său şi de absenţa unui recurs efectiv având drept scop sancţionarea celor responsabili (art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie).

82. Ţinând seama de motivele aflate la originea constatării sale privind încălcarea art. 2 din Convenţie sub aspect procedural, Curtea consideră că nu se ridică nicio problemă distinctă în temeiul art. 6 § 1 şi 13 din Convenţie (Celniku împotriva Greciei, nr. 21.449/04, pct. 71, 5 iulie 2007).

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

83. Potrivit art. 41 din Convenţie:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

84. Reclamantul susţine că a suferit un prejudiciu moral ca urmare a decesului fiului său şi a deficienţelor anchetei în acest sens. Acesta îşi precizează prejudiciul la 900 000 euro (EUR).

85. Guvernul consideră că suma solicitată de reclamant este excesivă şi face trimitere la jurisprudenţa Curţii în cauze similare în viziunea sa (Maiorano şi alţii împotriva Italiei, nr. 28.634/06, pct. 251, 15 decembrie 2009; Trufin împotriva României, nr. 3.990/04, pct. 57, 20 octombrie 2009; Dvoracek şi Dvorackova împotriva Slovaciei, nr. 30.754/04, pct. 100, 28 iulie 2009; Esat Bayram împotriva Turciei, nr. 75.535/01, pct. 60, 26 mai 2009, şi Şandru împotriva României, nr. 22.465/03, pct. 89, 8 decembrie 2009). Potrivit Guvernului, în hotărârile pe care le-a evocat, Curtea a acordat, în cazul constării unei încălcări a art. 2 din Convenţie, sume cuprinse între 5.000 şi 10.000 EUR.

86. Ţinând seama de circumstanţele cauzei, Curtea, pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, consideră că este necesar să i se acorde reclamantului 30.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată

87. Reclamantul nu a formulat nicio cerere cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

88. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. uneşte cu fondul excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne şi o respinge;

2. declară cererea admisibilă cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenţie şi inadmisibilă pentru restul;

3. hotărăşte că a fost încălcat sub aspect material şi procedural art. 2 din Convenţie;

4. hotărăşte că nu este necesar să efectueze o analiză suplimentară din perspectiva art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie;

5. hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitivă a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 30.000 EUR (treizeci de mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;

6. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru restul capetelor de cerere.

-****-

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 iunie 2013, în conformitate cu art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.

PREŞEDINTE

JOSEP CASADEVALL

Grefier,

Santiago Quesada

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 666 din data de 30 octombrie 2013